Ganduri necenzurate

23:20. Ma uit la ceas. Trebuie sa fi trecut in jur de 8 minute de cand am inchis ochii linistita, fericita, pregatindu-ma sa il primesc in vizita pe Mos Ene. Ma uit iar la ceas, 23:20. Trebuie sa fi trecut vreo 7 minute de cand ochii mei nu au incetat sa incerce sa imi stearga imaginea, amintirea ce o am in cap. E 23:20 si astea aproximativ 7 minute mi se pare ca au trecut foarte greu. 7 minute in care mi-au trecut prin cap o suta de mii de amintiri, regrete si sperante. Ochii mei vad ceata in jur, sau poate e fum. Narile mi se dilata si simt miros de tamaie si ceara arsa. Il vad pe tata stand langa o masa, cu ochelarii de soare pe nas, sub un candelabru kitchos. De sub ochelari ii siroiesc pe obraji randuri de margele. Margele de cristal topite in furnalul inimii. Bucatele de amintiri transformate in margele stralucinde sub lumina candelabrului. Fragmente de iubire, faramite de suflet. Stau si observ, nu spun nimic. As vrea sa pot sa ii alin durerea. O durere pe care nu o inteleg. Desi sunt destul de mare, nu inteleg acel sentiment. Totusi gaseste puterea de a continua, acela a fost singurul sau moment de “slabiciune” pe care l-am vazut la el. Totusi gaseste puterea de a zambi pentru o poza ce nu isi are locul, desi cea care i-a dat viata, nu se mai afla printre noi. E 23:42. Apa cristalina si dulce inca incearca sa imi spele imaginea din cap. Nici nu stiu de ce a aparut aceasta tocmai acum. Nu pot sa nu ma gandesc la sentimentul firesc pe care incerca sa il ascunda. Sunt constienta de faptul ca toti ne nastem si toti murim. Dar nu se poate sa dam ceva la schimb, un pact cu Diavolul, ceva? Nu se poate face ceva ca parintii mei sa continue sa aiba umbra pe pamant? Nu vreau sa ii port in suflet, ca asta oricum o fac. Vreau sa ii port cu mine peste tot, sa fie cu mine fizic. Cand suntem tineri vrem sa scapam cat mai repede din locuinta parintilor. Dar nu ne gandim ca fiecare clipa petrecuta cu ei, este unica. De ce tindem sa ne departam de cei care ne iubesc neconditionat? Si nu ma refer la indepartarea sufleteasca, ci la indepartarea fizica. Nu vreau sa ma incerce al sentiment, cu siguranta as claca. Sunt incoerenta, imi trec multe ganduri prin cap.Mi-as dori sa pot sa le opresc si sa le astern aici. Dar din pacate nu o pot face. Imi iubesc parintii mai mult decat orice pe lumea asta. Este 23:51. sentimentul de epuizare m-a cuprins. Sa postez? Sa nu postez? Sunt multe greseli facute? Incoerenta? Cui ii pasa? Oricum mintea mea e ocupata cu mii de planuri, amintiri si sperante…